Legea care reglementează Acordul de arbitraj în arbitrajurile LCIA: Unde stai depinde de locul unde stai
Nou 2014 Regulile LCIA introduc o regulă implicită conform căreia legea aplicabilă unui acord de arbitraj este Legea scaunului
Autonomia și separabilitatea unei clauze de arbitraj de contractul care stă la baza acesteia reprezintă un principiu formativ al arbitrajului internațional. Un corolar al acestui principiu este acela că legea care reglementează un acord de arbitraj poate diferi de legea care reglementează problemele de fond în litigiu între părți (adică, legea contractului). Prin urmare, părțile pot – și tot mai mult – desemnează în mod expres legea aplicabilă acordului de arbitraj, ca deosebit de (și adesea diferit de) legea care reglementează contractul. in orice caz, în lipsa unei stipulări exprese, rămâne incertitudine cu privire la legea aplicabilă acordului de arbitraj. În timp ce posibilitățile sunt în general limitate la legea contractului sau la legea sediului arbitrajului, faptul că incertitudinea poate genera litigii de satelit perturbatoare. Noul 2014 Reguli LCIA, eficient pe 1 octombrie 2014, introduceți cu ajutor o regulă implicită (Articol 16.4) că legea aplicabilă acordului de arbitraj va fi legea sediului arbitrajului (cu excepția cazului în care părțile au convenit în mod legal altfel).
În Anglia, unele cazuri cum ar fi Uniunea Indiei împotriva McDonnell Douglas Corp[1] au susținut că legea acordului de arbitraj era aceeași cu legea care reglementează părțile’ obligatii contractuale. În alte cazuri, cum ar fi C contra D[2] și XL Insurance contra Owens[3], Curțile engleze au apreciat că acordurile de arbitraj respective erau reglementate de legislația engleză, deoarece arbitrajele erau șezute la Londra, în pofida faptului că diferitele legi guvernamentale s-au aplicat contractelor. La aceeași concluzie s-a ajuns și în Scăriiesterica in Enesa.[4] În acest caz, Curtea de Apel a stabilit linii directoare care prevăd că legea unui acord de arbitraj trebuie determinată prin efectuarea unei anchete secvențiale în trei etape pentru alegerea expresă, alegerea implicită și cea mai apropiată și cea mai reală conexiune. În ciuda acestei încercări lăudabile a Curții de Apel de a spori certitudinea prin identificarea metodologiei adecvate pentru determinarea legii care reglementează acordul de arbitraj, rămâne o incertitudine reziduală cu privire la aplicarea acestui test (și, în special, determinarea “alegerea implicită”). O astfel de incertitudine este exemplificată în cazul Arsanovia v Cruz City[5] în cazul în care Smith J a reținut în Înalta Curte că părțile au ales implicit drept legea care reglementează acordul de arbitraj dreptul indian (care era legea care reglementa partidele’ obligatii contractuale), în ciuda faptului că arbitrajul a fost așezat la Londra.
Pe acest fundal de incertitudine continuă, așa cum se reflectă în jurisprudența din instanțele engleze, prezumția din noile Reguli LCIA potrivit căreia legea care reglementează un acord de arbitraj este legea sediului arbitrajului (absent de acord contrar) este binevenit. Pentru arbitrajele LCIA, se poate preconiza că această nouă regulă implicită va reduce numărul de dispute privind legea care reglementează acordul de arbitraj.
[1] [1993] 2 Reprezentanța lui Lloyd 48
[2] [2007] EWCA Civ 1282
[3] 2001] 1 Toate E. R. (Comm) 530
[4] Sulamerica Cia Nacional De Seguros SA & Alții împotriva Enesa Engenharia SA & Alții [2012] EWCA Civ 638
[5] Arsanovia Limited & alții v Cruz City 1 Mauritius Holdings [2012] EWHC 3702 (Comm)