Relevanța Regulamentelor Roma I și Roma II pentru determinarea legii aplicabile fondului unui arbitraj internațional este o problemă puternic dezbătută.
În cadrul Uniunii Europene („SUA“), Regulament (CE) Nu. 593/2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale („Roma I“)[1] și Regulament (CE) Nu. 864/2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II“)[2] suprascrie legile naționale ale statelor UE (cu excepția Danemarcei) și să stabilească reguli uniforme pentru determinarea legii aplicabile majorității problemelor civile și comerciale, în cazul unui conflict de legi (Sectiunea A).
Opinia dominantă în arbitrajul internațional pare să fie că tribunalele nu sunt obligate de Regulamentele Roma I și Roma II, care sunt, în principiu, obligatorii doar pentru instanțele UE. cu toate acestea, aceste instrumente UE pot servi ca un ghid util pentru arbitri atunci când sunt chemați să decidă legea aplicabilă pe fondul unui litigiu, în absența unei alegeri a legii de către părți (Secțiunea B).
Prin specificarea legii de guvernare în contractul lor, părțile pot preveni dezacordurile cu privire la legea aplicabilă, economisind astfel timp și costuri, în cazul în care apare o dispută (Secțiunea C).
A) Prezentare generală a Romei I și a Romei II
– Domeniul general de aplicare
Se aplică Regulamentul Roma I „în situații care implică un conflict de legi, la obligatii contractuale în materie civilă și comercială“ (Articol 1(1) de Roma I). În timp, se aplică „la contractele încheiate după 17 decembrie 2009“ (Articole 28 și 29 de Roma I). Contractele încheiate înainte de această dată sunt guvernate de instrumentul predecesor, adică, de 1980 Convenție privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale.[3]
Se aplică Regulamentul Roma II „în situații implicând un conflict de legi, la obligații necontractuale în materie civilă și comercială“ (Articol 1(1) de Roma II). Guvernează „evenimente care dau naștere unor daune care apar după intrarea sa în vigoare“, adică, din 11 ianuarie 2009 încolo (Articole 31 și 32 de Roma II).
– Autonomia partidului de a selecta legea aplicabilă
Ambele reglementări de la Roma recunosc libertatea părților de a-și alege propria lege de guvernare:
„Un contract este guvernat de legea aleasă de părți“ (Articol 3(1) de Roma I);
„Părțile pot conveni să prezinte obligații necontractuale legii la alegerea lor“ (Articol 14(1) de Roma II).
Petrecerile’ autonomia în acest sens nu este nelimitată, in orice caz. Rămâne, printre altele, sub rezerva oricăror reguli imperative imperative (Articol 9 de Roma I; Articol 16 de Roma II).
– Legea aplicabilă în absența alegerii
Acolo unde nu există o alegere validă a legii făcută de părți și există un conflict de legi, Regulamentul de la Roma prevede reguli generale pentru determinarea legii care se aplică, împreună cu reguli specifice aplicabile anumitor circumstanțe.
Conform articolului 4 de Roma I, regula generală este că un „contractul este reglementat de legea țării în care își are reședința obișnuită partea care trebuie să efectueze executarea caracteristică a contractului“, și acolo unde o astfel de lege nu poate fi determinată, „prin legea țării cu care este cea mai strâns legată.“
Conform articolului 4 de Roma II, regula generală este că „legea aplicabilă unei obligații necontractuale care rezultă dintr-un delict sau delict este legea țării în care are loc dauna, indiferent de țara în care s-a produs evenimentul care a dat naștere și indiferent de țara sau țările din care apar consecințele indirecte ale acelui eveniment.“
– Aplicație universală
Mai departe, ambele Regulamente de la Roma au o aplicație universală. Aceasta înseamnă că, în cazul în care o obligație intră în sfera de aplicare a Romei I sau a Romei II, orice lege desemnată ca aplicabilă prin regulile lor privind conflictul de legi sau prin alegerea părților ”se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru“ (Articol 2 de Roma I; Articol 3 de Roma II). În alți termeni, conform Regulamentelor de la Roma, Instanțele UE pot fi chemate să aplice legislația non-UE.
B) Roma I și Roma II în arbitrajul internațional
– Ce prevede Textul Romei I și Romei II
Atât Roma I, cât și Roma II sunt tăcute cu privire la faptul dacă îi obligă pe arbitrii internaționali aflați într-un stat UE în stabilirea legii aplicabile fondului unei dispute.
Roma I exclude doar „acorduri de arbitraj”Din domeniul său de aplicare (Articol 1(2)(e) de Roma I). Formularea Romei I – referindu-se în mod specific la „acorduri de arbitraj“ – recunoaște separabilitatea clauzei de arbitraj din contractul principal. Excluderea articolului 1(2)(e) acoperă doar determinarea legii aplicabile clauzei de arbitraj, adică, o problemă care poate apărea în fața ambelor instanțe naționale (printre altele, în proceduri de anulare și / sau executare) și tribunalele arbitrale. Nu răspunde la întrebarea dacă tribunalele sunt obligate să urmeze Roma I pentru a decide legea aplicabilă pe fondul unui litigiu, in orice caz, care este o problemă diferită.
Spre deosebire de Roma I, Roma II nu exclude expres clauzele de arbitraj (nici arbitrajul în general) din sfera sa materială. De fapt, recital 8 la Roma II prevede că Roma II „ar trebui să se aplice indiferent de natura instanței sesizate.”Termenul„ tribunal ”nu este definit în Roma II, și apare o singură dată în considerent 8, întrucât în altă parte a textului Romei II se face trimitere doar la instanțe. Un astfel de termen se referă mai degrabă la diferite divizii ale instanțelor de stat ale UE și nu la tribunalele arbitrale. Roma II nu tace dacă leagă tribunalele arbitrale cu sediul în UE.
– De ce Roma I și Roma II nu obligă arbitrii internaționali
Regulamentele europene sunt obligatorii numai pentru statele UE și judecătorii lor naționali. Arbitrii internaționali nu sunt organe ale unui anumit stat, in orice caz. prin urmare, ei nu sunt, in principiu, legat de Regulamentele Roma I și Roma II.
Acest lucru nu subminează autoritatea regulamentelor respective, in orice caz. In practica, tribunalele internaționale atunci când stabilesc legea aplicabilă fondului unei dispute sunt influențate de regulile larg acceptate cuprinse în acele instrumente. În mod normal, acestea iau în considerare orice reguli imperative imperative și preocupări de ordine publică, în lumina datoriei lor de a da o hotărâre executorie, precum și rolul de supraveghere al instanțelor UE în procedurile de anulare și executare a unei hotărâri arbitrale.
– Legi și reguli instituționale cu privire la legea aplicabilă fondului unui arbitraj internațional
Opinia că arbitrii internaționali nu sunt obligați să respecte regulile conflictului de legi din Regulamentul Roma I și Roma II este întărită, până la un punct, langa Convenția Europeană privind Arbitrajul Comercial Internațional 21 Aprilie 1961 („1961 Convenţie“), care leagă multe state membre ale UE, inclusiv Franța. Articolul VII(1) din 1961 Convenția care reglementează legea aplicabilă pe fondul unui litigiu prevede că, în absența unei alegeri a legii de către părți, „arbitrii vor aplica legea corespunzătoare în conformitate cu regula conflictului pe care arbitrii o consideră aplicabilă.“
asemănător, Articol 28(2) din Legea model UNCITRAL privind arbitrajul comercial internațional (1985 versiune, modificat 2006 versiune), asupra cărora legislația națională „în 84 State în total 117 jurisdicții" este bazat, stipulează că „[f]afectând orice desemnare de către părți, tribunalul arbitral va aplica legea determinată de normele conflictului de legi pe care le consideră aplicabile.”Anumite legi naționale de arbitraj merg până la împuternicirea arbitrilor să aplice direct legea (sau reguli de drept) consideră oportun, deplasând astfel nevoia de a urma în totalitate calea convențională a conflictului de legi (vedea, de exemplu, Articol 1511 din Codul de procedură civilă francez și scurtă discuție aici, întrebare 6).
Majoritatea instituțiilor internaționale de arbitraj adoptă dispoziții similare în regulile lor, permițând arbitrilor să aleagă legea aplicabilă fondului, de obicei, fără a fi nevoie să urmeze un anumit set de reguli privind conflictul de legi. De exemplu, Articol 21(1) din 2017 Regulile ICC (vedea și discuții pe de 2021 regulile ICC revizuite) prevede că atunci când părțile nu au stipulat legea aplicabilă fondului litigiului lor, „tribunalul arbitral va aplica regulile de drept pe care acesta le consideră adecvate.”În mod similar, în temeiul articolului 22(3) din 2020 Reguli LCIA (vedea de asemenea A comentariu la recent revizuit 2020 Reguli LCIA), dacă părțile nu au ales alegerea legii, „Tribunalul arbitral aplică legea(s) sau reguli de drept pe care le consideră adecvate.“
c) Sfaturi pentru părțile comerciale: Includeți o clauză legală aplicabilă în contractul dvs.
O clauză legislativă de guvernare permite părților să specifice legea care reglementează interpretarea contractului și orice litigii care ar putea apărea în temeiul acestuia. Este prudent ca părțile, atunci când negociază un contract cu un element internațional, să includă o clauză de drept guvernamental pentru a obține un grad mai ridicat de certitudine și predictibilitate în relația lor contractuală și pentru a evita timpul și costul argumentării legii aplicabile., în cazul în care apare o dispută.
În acest sens, părțile din arbitrajul internațional au, în general, o marjă de manevră considerabilă pentru a alege legea aplicabilă contractului lor, care este doar unul dintre cele câteva probleme de alegere a legii care apar în arbitrajul internațional. O astfel de lege nu trebuie să fie neapărat legea oficială a unui stat. Arbitrii pot lua în considerare și regulile legii, precum uzanțele comerciale și lex mercatoria. În anumite împrejurări, tribunalul poate fi, de asemenea, împuternicit să decidă „, Precum și binele”Sau ca„compozitor amiabil“, adică, cu simțul natural al dreptății, fără a fi legat de nicio regulă legală (vedea, ex, Articol 28(3) de 2006 Legea model UNCITRAL).
***
Pe scurt, chiar dacă tribunalele din arbitrajele internaționale cu sediul în UE nu sunt legate direct de Regulamentele Roma I și Roma II, ambele sunt obligatorii formal doar pentru instanțele naționale din statele membre ale UE (cu excepția Danemarcei), de obicei stau îndrumați de ei. Acest lucru se explică prin faptul că ambele instrumente conțin reguli sofisticate și acceptate pe scară largă privind conflictul de legi pentru determinarea legii aplicabile fondului unei dispute., absența unei alegeri de către părți. Ideal, este recomandabil ca părțile să includă o clauză de drept guvernamental în contractul lor, in orice caz, pentru a evita cu totul potențialul obstacol al luptei pentru legea aplicabilă.
[1] Regulament (CE) Nu. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (disponibil aici).
[2] Regulament (CE) Nu. 864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (disponibil aici).
[3] 80/934/CEE: Convenție privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale deschise spre semnare la Roma la 19 iunie 1980 (disponibil aici).