Suplimentarea unei hotărâri de arbitraj în temeiul articolului 49(2) din Convenția ICSID este un remediu pentru omisiunile inadvertente din acordare din cauza unei supravegheri din partea tribunalului, care este probabil să fie corectată de aceasta odată ce se va evidenția această supraveghere.. Această supraveghere ar trebui totuși să privească o „întrebare” în fața tribunalului, adică, o problemă care afectează acordarea și are o importanță suficientă pentru a justifica procedura care duce la o decizie suplimentară. Cererile de completare a unei hotărâri de arbitraj în conformitate cu Convenția ICSID au foarte rar succes.
Articol 49 (2) din Convenția ICSID prevede:
„Tribunalul, la cererea unei părți formulate în cadrul acesteia 45 zile după data la care a fost acordată atribuirea poate, după notificarea celeilalte părți, să decidă orice întrebare pe care a omis să o decidă în acordare, și va rectifica orice clerical, aritmetică sau eroare similară în atribuire. Decizia sa va face parte din atribuire și va fi notificată părților în același mod ca și acordarea. Perioadele de timp prevăzute la alin (2) a articolului 51 și alin (2) a articolului 52 curge de la data la care a fost pronunțată decizia.“
Exemple tipice în care suplimentarea este justificată ar fi omisiunea inadvertentă a unui articol în calculul daunelor sau a unui factor în determinarea costurilor.
În Rdc v. GuatemalA, arbitrii au respins cererea reclamantului de a suplimenta sumele acordate pentru a oferi reclamantului o rată rezonabilă de rentabilitate pentru anumite costuri de investiție scufundate. Tribunalul a apreciat că acordarea sa finală a tratat toate întrebările relevante pentru determinarea compensației pentru încălcarea Guatemala a standardului de tratament echitabil și echitabil. Tribunalul a observat corect că solicitantul a solicitat tribunalului, în cererea de completare, să se angajeze într-un exercițiu teoretic care ar compensa investitorul pentru o versiune actualizată a costurilor sale scufundate, ca și cum investiția n-ar fi avut vreun record. De fapt, tribunalul a notat, a existat un bilanț al investiției, și nu avea niciun sens să adăugăm o rată teoretică a rentabilității, având în vedere evidența reală a proiectului de pierdere a reclamantului..
În Archer v. Mexic, reclamanții au susținut că acordarea a necesitat suplimentare cu privire la:
(A) determinarea tribunalului arbitral asupra profiturilor pierdute ale Almex. În special, reclamanții au declarat că Tribunalul nu a reușit să ia o decizie motivată privind calcularea daunelor, deoarece premiul nu a reușit: (eu) să rezume exact și în mod adecvat și să cântărească dovezile oferite de fiecare parte; (ii) decideți fiecare întrebare după procesul de cântărire; și (iii) furnizați o declarație a motivelor pe care se bazează;
(b) hotărârea tribunalului arbitral potrivit căreia reclamanții nu aveau dreptul să recupereze profiturile pierdute din siropul de fructoză ridicat de origine americană (HFCS) ca reclamantii sa distribuit folosind investitiile lor in facilitati de distributie in Mexic; și
(c) hotărârea tribunalului arbitral conform căreia reclamanții nu aveau dreptul să recupereze dobânzi compuse pentru profiturile pierdute acordate.
Tribunalul arbitral a constatat că reclamanții nu au identificat nicio întrebare pe care Tribunalul Arbitral a omis să o decidă în sensul articolului 57 din Regulile privind facilitățile suplimentare ICSID, aplicabil în acest caz. prin urmare, cererea de decizie suplimentară a fost respinsă.
În LG&E v. Argentina, reclamanții au solicitat, de asemenea, o decizie suplimentară pentru daunele suferite după data limită pentru calcularea daunelor adoptate de tribunal în atribuirea din motive procedurale. Tribunalul a respins cererea de decizie suplimentară, întrucât a constatat că cererea nu se referă o întrebare pe care tribunalul a omis să o decidă în hotărâre. Mai degraba, tribunalul a constatat că s-a ocupat de argumentele reclamanților cu privire la data limită. Prin urmare, reclamanții încercau să redeschidă discuția cu privire la o problemă care a fost soluționată și deja dispusă de tribunal. Tribunalul a subliniat că “procesul de completare nu este un mecanism prin care părțile pot continua procedurile pe fond sau pot solicita un remediu care pune în discuție validitatea deciziei tribunalului.”
În Enron v. Argentina, tribunalul a decis ca cererea de decizie suplimentară să fie respinsă, deoarece „nu a existat nicio cerere, fie expres, fie implicit și în sensul articolului 46 („Revendicări accidentale sau accidentale”) din Convenția ICSID sau în alt mod, pentru interes post-atribuire, și, prin urmare, nimeni nu poate fi acordat. ”
În Genin v. Estonia, tribunalul a respins, de asemenea, cererea de completare, întrucât nu a identificat nicio întrebare pe care tribunalul nu a hotărât. În opinia tribunalului, cererea de luare a unei decizii suplimentare referitoare la „problemele pe care reclamanții înșiși nu au reușit să le abordeze în prezentarea lor în scris sau orală în arbitraj.” Reclamanții au susținut că tribunalul nu a reușit să adreseze trei dispoziții de fond ale tratatului bilateral de investiții Estonia-Statele Unite. Tribunalul a menționat că „măsura în care aceste dispoziții au fost vreodată ridicate de către reclamanți se limitează la simpla invocare a acestora în alineatele finale ale anumitor secțiuni ale expunerilor prealabile ale reclamanților”. în plus, tribunalul a notat că “reclamanții nu au furnizat dovezi și nu au făcut argumente cu privire la dispozițiile BIT pe care le sugerează acum că au fost „omise” din hotărârea Tribunalului.. Intr-adevar, dispozițiile BIT în cauză nu au fost menționate nici de către reclamanți nici în timpul audierii și nici în prezentările lor post-audiere.”
De asemenea, tribunalul a insistat asupra faptului că a adresat toate întrebările ridicate de către reclamanți „cu cel puțin la fel de multă seriozitate și grijă ca și reclamanții înșiși în prezentările lor scrise și orale”.. În opinia tribunalului, nu a existat nicio omisiune care să necesite nicio decizie suplimentară. Cererea de rectificare a acordării a fost, de asemenea, respinsă. Tribunalul a calificat unele dintre tranzacțiile la care au participat reclamanții drept „extrem de discutabile”. Tribunalul a considerat că această părere „vorbește de la sine” și nu a necesitat nicio rectificare. Tribunalul a obligat reclamanții la plata tuturor cheltuielilor asociate procedurii pentru completare și rectificare.
- Andrian Beregoi, Legea Aceris